În Ortodoxie îndumnezeirea omului nu este un ideal intangibil prin măreţia sa, ci o ţintă concretă a omului. Trăirea creştină are ca scop devenirea omului întru dumnezeu prin har. Departe de artificialul unei perfectiuni care nu arata pe cel care o poarta om, ci eventual un fel de extraterestru, desavarsirea crestina ne pune in fata omului care traieste umanul la masurile implinirii firii sale. Sfantul este mai om decat toti unde pacatul a amprentata mizeria. Iată cum descrie un occidental întâlnirea contemporană cu un astfel de om îmbunătăţit:

„De ce acest sentiment de uimire care scapă oricărui bun simţ şi raţiunii înseşi? Ceea ce simţeam înaintea lui Nicon era Universalul. Pentru mine timpul se abolise, iar eu mă aboleam pe mine însumi la picioarele cuviosului. Nimeni niciodată nu va exprima această pace negrăită. Gândindu-mă acum la ea, nu ştiu unde mă situam în raport cu el ; cred că în acel moment nu mai existam în trupul meu. [...] În această prezenţă desăvârşită care umplea coliba cu o strălucire neobişnuită, ansamblul de complexe, angoase şi frici ce constituie ţesătura naturii noastre, crispările înnodate în noi, reticenţele, replierile, resentimentele, întreaga răutate umană ajunge la maturitate într-o clipă, ţâşneşte la suprafaţă. O poftă de a striga te cuprinde, pentru a te aneantiza în acest strigăt; dorinţa de a dispare în această bucurie fără margini, permanentă, irezistibilă, în această bucurie regeneratoare. Care bucurie? Aceea de a te simţi brusc uşurat de toate greutăţile care te apasă. Aceea de a avea acolo concret înaintea ta proba palpabilă, incontestabilă a Spiritului şi, îndrăznesc s-o spun, a Duhului în carne şi oase; de a avea în sfârşit dovada de necontestat că aceste fiinţe teandrice, de care ni s-a vorbit totdeauna în cărţi fără să le putem verifica vreodată existenţa, aceste fiinţe există cu adevărat, chiar dacă sunt printre cele mai rare din lume; şi prin însuşi acest fapt dovada că transformarea umanităţii într-o stare superioară a conştiinţei nu este o ipoteză, un mit, o utopie, ci o încercare perfect realizabilă, chiar dacă de o dificultate extremă. De asemenea şi bucuria pe care de acum şi până la moartea mea o voi trăi cu certitudinea că această posibilitate există. [...] Simţeam în acelaşi timp ca un imens dezgust faţă de mine însumi. Mă gândeam că mă aflu într-un câmp magnetic în care îmi era la fel de dureros să rămân şi să mă depărtez. L-aş fi urmat pe acest om până la sfârşitul lumii. Prezentul Veşnic. Era el ! ”   

Întâlnirea cu sfinţenia întrupată într-un nevoitor al lui Hristos este o experienţă care arată omului, la modul cel mai concret, Cine este Dumnezeu şi cum ştie Acesta a umple pe om cu prezenţa Sa. În Dumnezeu omul trăieşte mai presus de propria fire într-o paradoxală umanitate care se împlineşte la cote neomeneşti, divine:

„În timp ce mă gândeam la aceste fiinţe meteorice aflate între cer şi pământ mă asalta o comparaţie. Deşi aparţin încă regnului uman, astfel de fiinţe uzurpau o altă condiţie: intermediari între sus şi jos, între aici şi dincolo, ele fac parte din acele făpturi amestecate pe care ni le oferă natura, şi totuşi unite în spatele aparentei lor dualităţi. Aşa cum anumite plante sintetizează vegetalul şi animalul : senzitivele, de exemplu ; aşa cum anumite animale sunt încă pietre: coralii ; şi aşa cum altele seamănă într-un anume fel cu oamenii: antropoidele; tot astfel câţiva oameni participă deja la regnul angelic: anahoreţii. Anahoreţii sunt oameni plus altceva. [...] Doar la Athos am început să bănuim necesitatea eremitismului  ca element înviorător al societăţii.”

Citate din: Jean Biès, Athos – muntele transfigurat, ed. Deisis, Sibiu, 2006, pp. 234-237