Purtam adeseori cu noi un fel de impartire interioara, as spune chiar o ruptura launtrica, un fel de schizofrenie in sens de manifestare de dubla personalitate intre manifestarea religiozitatii ca viata in Biserica si "restul" vietii noastre (servici, familie, masina, ingrijorarile de tot felul - "grijile vietii"). Cand iesim pe usa bisericii parca "uitam" ca legitimarea vietii noastre ramane teologica in orice context si stare, oriunde si oricand, prin acel "rugati-va neincetat" la care ne indeamna Hristos. Poate nici nu mai avem timp sa ne miram de noi insine cat suntem de fragmentati si de imprastiati in toate directiile (preocuparilor noastre), care cel mai adesea ne investesc in exteriorul nostru.

Or, trairea crestina inseamna intai de toate adunarea omului din risipire, reintregirea lui, restructurarea lui prin gestul rugaciunii .... astfel, toata problematica teologie-stiinta sau teologie-cultura incepe in taina inimii, in spatiul interioritatii umane, acolo unde omul incearca sa renconcilieze in sine, prin lucrarea harului pe care il invita in viata sa, preocuparile care tin de verticala cu cele care tin de orizontala. Este si aceasta un fel de punere pe cruce ...  la intersectia celor doua brate, omul isi castiga astfel vesnicia, nici ratand cultura lumii in care traieste, nici ratand adevarata teologie care este depasire a competentelor omenesti cu putere de Sus.

Problematica teologie-stiinte nu priveste un cerc de initiati si pasionati din mediul academic. Este mai curand o preocupare care ne atinge pe toti, aceasta cu atat mai mult cu cat traim intr-o societate structurata de cateva sute de ani de o maniera (tehno)stiintifica. Cum poate fi traita prezenta harica a lui Hristos intr-o astfel de societate, din care suntem parte integranta?