Hristos - Calea

Ne structuram prin ceea ce faptuim. Parintii spun ca „Hristos se afla ascuns in poruncile Lui". Faptuind noi „fericirile" lui Hristos, poruncile Lui, ne structuram prin acea Prezenta de taina prin care ni Se descopera El Insusi tot mai lamurit in intimitatea trairii noastre. Iar faptuind, putem ajunge, dupa cum ne invata sfintii, ca oameni ai experientei concrete si dascali ai faptuirii pentru noi insine, pana la masurile pauline ale lui „nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Ne depersonalizam oare, asa cum propun misticile orientale? Acestea vorbesc de iubire in sens de contopire cu Eu-l suprem (care o fi acesta? si ce fel de iubire poate fi invatata de la un Dumnezeu care nu are in sanul existentei Lui relatia de iubire intre Persoane? si care iubire este aceea care merge catre distrugerea chipului personal de fiintare, veritabila aneantizare, pana la a deveni una cu Dumnezeu ! dar identic, asa cum afirma panteismul! Mai poate fi numita aceasta iubire, intre „eu" si acelasi „eu"?). Nicidecum. Crestinismul afirma personalizarea omului, care este posibila la masurile desavarsirii omului DOAR prin Hristos, omul desavarsit, dumnezeiesc. El ne invata din ale Lui. Prin El primim chipul de fiintare propriu unicitatii noastre si se leapada din noi desavarsit orice adaos strain pe care acceptarea sugestiei diavolului sau neintelepciunea ii da consistenta in viata noastra. Sfantul este persoana prin excelenta, omul implinit, iar mântuire înseamnă a te personaliza în Hristos, a lăsa pe Hristos să te configureze ca persoană prin lucrarea sculpturală a Duhului Sfânt întru care se leapădă din om toate adaosurile străine, generate de păcat. Poruncile lui Hristos, prin Prezenta Lui ajutatoare, sunt CALE. Dar cum poruncile Il exprima pe Hristos, prezent, in fapt El este CALEA.

Hristos-Adevarul

Ca sa poti faptui trebuie sa ai incredere in El si sa-L ai ca model (de altfel, nu vad care este modelul uman oferit de alte religii si care sa fie comparabil cu cel al desavarsirii crestine, in eventualitatea ca acestea propun modele umane). Or, increderea aceasta nu presupune o certificare intelectuala, astfel sfantul Siluan nu s-ar mai fi rugat cu lacrimi o viata intreaga: dă, Doamne, intregii omeniri sa Te cunoasca pe tine cu adevarat, intru Duhul Sfant". Marturia launtrica despre Hristos ca Adevar (intrupat! ca sa-L putem cunoaste pana si prin atingere!) al lumii vine prin Duhul Sfant, Duhul Adevarului („Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului ..."). Este de altfel marturia evanghelica aceea ca doar intru Duhul Sfant poate fi marturisit Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Recunoasterea Lui, despre care sfantul Siluan spune: „sufletul dintr-o dată vede pre Domnul şi Îl recunoaşte [...] în Duhul Sfânt se cunoaşte Domnul, şi Duhul Sfânt umple întreg omul: şi sufletul, şi mintea, şi trupul. Aşa se cunoaşte Domnul, şi în cer, şi pe pământ", este o recunoastere intru fiinta, cu participarea intregului om. Ce minunat ca vorbim despre recunoastere, si nu despre cunoastere! Aceasta spune ceva despre taina intalnirii omului cu Hristos: exista o „memorie" a lui Dumnezeu cel Adevarat in om care vine in fata evidentei constiintei prin lucrarea Duhului. Nu mintea Il descopera, ci evidenta Lui este dar al Prezentei Duhului in om. Adevarul crestin este, spre deosebire de cel din stiinte care ofera oarecari certitudini pasagere (nu le contest valabilitatea, am incredere in ele si le respect, dar in cadrul lor de valabilitate, cel mai adesea exprimat prin formalizare matematica), participativ. Nu trebuie sa ne mire: suntem in Adevar la masura la care participam la Adevarul care este Hristos. Crestinul nu poseda Adevarul, ci se impartaseste din El.

Hristos-Viata

Fiecare dintre noi a iubit si/sau iubeste. Stim deci ca iubind cunosti pe celalalt la masuri care comparate cu simpla descriere „tehnica" fac ridicola orice comparatie. Dumnezeu-Persoana se cere cunoscut prin iubire, participativ. Niciodata teologia nu a fost o stiinta despre Dumnezeu. Crestinii nu sunt altceva decat niste indragostiti de Dumnezeu ... lucrul nu este de mirare, ei „patimesc" prin cercetarea lor de catre harul dumnezeiesc, iubirea dinspre Domnul. Si Acesta le este o evidenta, fara sa poata catusi de putin face ceva spre a Il obiectiviza epistemologic ... traiesc iubirea de El, pur si simplu, si eventual dau marturie despre ea. Iar cel care iubeste pe Domnul se simte tot mai viu ... cei care traiesc viata Bisericii simt viata lor intr-o crestere de intensitate ... personal, fata de ceea ce traiam, simt lamurit ca sunt mai viu. Mi-au trebuit minim 10 ani si lectura cartii „Cultura Duhului" a parintelui Rafail Noica ca sa constientizez si sa pot exprima de ce ma simt bine in Biserica: ma simt viu. Si in felul acesta experimentez, la nivelul meu, evident subiectiv (dar parintele Sofronie ne avertizeaza ca cunoasterea lui Dumnezeu este doar subiectiva, prin gest personal, si deci ca „obiectivizarea" ei o altereaza ontologic) faptul ca Hristos e Viata. Si, spunandu-mi El ca cine nu se impartaseste cu El nu este viu, fac gestul impartasirii si dau marturie ca nu ma simt nicidecum mai mort ca inainte, ci simt viata cum se instaleaza in mine.